Azi vorbeam cu un amic despre ce înseamnă să ai o cafenea. El știe toate cafenelele din oraș și se plimbă avid de la una la alta, studiază tot ce se întâmplă acolo, visul lui fiind să-și deschidă cândva una. Mi-a povestit ce vede și urmărește: servicii, calitate, atmosferă, vibe etc. Și atunci m-a lovit: o mică afacere este ca un aisberg, oamenii văd doar vârful acestuia, noi, cei din spate, vedem ce e sub apă. Ne vom apropia unii de ceilalți dacă și noi am privi aisbergul prin ochii voștri și voi, prin ai noștri. Iată ce văd eu zilele astea.
Anul acesta am stat sub apă mai mult decât în oricare din ceilalți 8 de când m-am așezat pe acest drum al antreprenoriatului, deși niciodată nu m-am văzut ca un antreprenor, ci ca pe un constructor sau părinte. 2020 a fost anul speranței de la lună la lună, hai că se liniștesc apele, hai că trece, hai că statul ne ajută, hai că, hai că. De la lună la lună îmi produceam singură hormoni de fericire, nesiguranța generală era mai degrabă o oportunitate să nu mă pierd, ci dimpotrivă, să gândesc, să re-gândesc, să-mi folosesc resursele creative și să mă umplu de hype-ul flexibilității în business. Și s-au întâmplat lucruri pe care mi le-am dorit o viață, oameni cu care mi-am dorit o viață să lucrez mi s-au alăturat și am construit lucruri frumoase împreună (pe marketing și comunicare). Eram pe val! N-a contat că am plâns cu bulbuci când n-am mai avut bani de salarii și a trebuit să apelez la prieteni. Eram cu ochii în 10000 ce oportunități apar, cu urechile deschise și cu încredere în statul român, că va face lucrul corect.
Și a venit 2021! Era anul speranței, lucrurile se vor fi așezat, se vor fi liniștit și ne punem pe un drum, unul îngust, dar măcar e ceva. Little did we know! În 2021 nesiguranța, impredictibilitatea au devenit realitate crudă, au lovit din plin, au închis cutia exact ca Pandora.
Ca să înțelegeți un pic mai bine, o să vă spun părerea mea despre antreprenoriat. Eu cred că noi, adulții care muncim, ne împărțim în 2 mari categorii: antreprenori și intraprenori. Toți suntem la fel de valoroși, doar că unii riscă mai mult, ceilalți preferă stabilitatea, unii sunt mai creativi și mai flexibili, alții mai ancorați în concret, consecvent. Unii nu putem fără ceilalți, că așa cresc economiile lumii, conlucrăm antreprenori cu intraprenori. Primii au nevoie de aripi, ceilalţi se simt bine pe pământ. Știți ce a făcut 2021? Ne-a smuls aripile, pană cu pană. Da, da, penele cresc la loc, dar e dureros să ți le vezi smulse și e greu să-ți păstrezi fruntea sus.
Eu am marele noroc să am un strat gros de pene pentru că pot să mă îngrop în crearea unei noi prăjituri sau în frământarea până la glutenul pur a unei coci. Realitatea este că 2021 a lovit dur, m-a lovit dur și de multe ori mă simt amețită, într-un vârtej din care simt că îmi va fi greu să ies.
Iubesc DulceBun! Da îl iubesc! L-am construit până acum cărămidă cu cărămidă, împreună cu oameni extraordinari care au rămas alături de DulceBun și când a zăcut la pat, conectat la oxigen. Și nu ne lăsăm pentru că DulceBun este un pas către o cofetărie românească de calitate, așa cum ar trebui să fie. Cofetăria românească are în ADN-ul ei perioada interbelică, când a strălucit și a fost regina balului.
Sub luciul apei suntem noi și da, vrem să fim aici, am ales să fim aici ca să avem un vârf frumos al aisbergului pentru voi, dar și pentru noi. Însă nu ne e mereu ușor să-l ținem înalt, vizibil, mândru și cerem doar ce merităm!