Traducerea liberă a ceea ce am scris mai sus este Le Quiche. Nu știu voi, însă eu am avut mult timp probleme să scriu corect quiche. Mai am un cuiul lui Pepelea cu daquoise (pe ăsta nu sunt sigură că-l zic corect, așa că am preferat să învăț cum se scrie bine, ca să nu fiu obligată să-l pronunț).
Problema vine de la faptul că noi devorăm cărți și site-uri în română și alte limbi în Atelier, de aici avem probleme mai departe cu a spune omului ce mănâncă. La quiche nu ai cum să zici altfel, că tartă nu-i, plăcintă nu-i, îi clar quiche. Ce anume îl face quiche? Păi fiți atenți, secretul unui quiche stă în… în… (considerați că v-am pus să dați scroll muult mai jos ca să găsiți răspunsul) în cochilia aia în care coci umplutura. Da, ai zice că e o cocă și aia e. Ei bine, nu! E o domnișoară pe care dacă o frămânți prea mult devine o bătrână scorțoasă. Ei bine, datorită domnului Michel Roux senior, anilor de practică și, mai ales, Alinei Barbu de la care am furat secretul tăierii marginii, noi acum avem o cochilie dată naibii: cu unt (neapărat), fragedă, ai crede că e sfărâmicioasă, dar nu e, se desface foi-foi, dar totuși are structură cât să susțină umplutura, nu mai mult. Ah, și făina, nu vreți să știți că până și făina tre’ să fie într-un fel. Aia e, ne-a luat ceva timp, dar i-am dat de cap.
Și acum ajungem la umplutură. Un quiche este quiche doar dacă are o cremă (custard) pe bază de ou și smântână. Această cremă e important să fie coaptă cât să rămână cremoasă şi să învelească delicat celelalte ingrediente și în gură să mângâie catifelat limba până în momentul în care crusta de care vorbeam mai devreme începe să înăsprească experiența. Când vine vorba de quiche, știi ce să ceri de la el. De toate!