COȘUL TĂU

No Produse in the cart.

Select Page

Pregătiți-vă; urmează o disecare felii-felii a inimii încercate a unui cofetar ce a trecut printr-un an foarte greu. Campania „Să creștem cozonaci inimoși” a luat naștere în decembrie 2020 din nevoia de a face ceva pentru alții. Aveam nevoie de această acțiune pentru că simțeam că mă sufoc după un an foarte greu în care am tras cu toții (asociați și colegii noștri pe ștatele de plată) să salvăm DulceBun. Mi-am dat seama că nevoia asta a fost dintotdeauna, însă 2020 m-a făcut să fiu sinceră cu mine și să am grijă și de nevoi pe care le las mereu la urmă, cum ar fi nevoia să fac bine.

Urmează povestea Cozonacilor inimoși de Paște 2021: Maratonul. Să știți că nu voi da nume mai departe.

Gândurile de cu două seri înainte de maraton

De Paște mi-am dorit să fac Cozonaci inimoși. Am luat legătura cu fondatoarea unei asociații despre care am auzit de la niște prieteni și care, de 16 ani de zile, derulează zeci de activități și programe de voluntariat; mi-a spus: „Minunată inițiativă, să gătim pentru cei nevoiași. Ne bucurăm foarte tare să putem susține orice proiect care încurajează voluntariatul, de aceea prefer să ne axăm chiar pe asta, pe importanța voluntariatului, pe ce va însemna acest proiect și bunătățile pe care le vom pregăti împreună pentru cei mai puțin norocoși, și nu pe partea de publicitate. În toți cei 16 ani în care am crescut programele noastre, am reușit să o facem cu oameni care vor să se implice din și cu timpul lor liber, să dea o mână de ajutor, să devină schimbarea pe care își doresc să o vadă în comunitatea lor; la ei vrem să ajungem, nu la televiziuni. Noi ne promovăm în primul rând prin puterea exemplului. Despre progamele noastre oamenii aud din vorbă în vorbă, de la prieteni sau cunoscuți – ah, și mai nou, și de pe paginile noastre de Facebook și Instagram. Am ajuns aici exclusiv datorită voluntarilor, toate activitățile noastre se bazează 100% pe voluntariat, nu avem angajați, fiecare dintre noi ne asumăm un rol activ în comunitatea noastră și înțelegem că și noi jucăm un rol esențial în societatea în care trăim, în care ne creștem copiii și în care ne îngrijim părinții”. Am spus că nici noi nu ne dorim televiziuni pentru că nu le interesează binele pe care îl faci, ci timpul de emisie pe care îl umplu. Și mi-a mai spus o treabă, pe care atunci nu am înțeles-o, dimpotrivă: „A fi voluntar trebuie să fie văzut ca ceva firesc, natural. Este ca timpul pe care ți-l oferi îngrijirii personale. Este timpul pe care alegi să îl redistribui, de oriunde l-ai lua. Este vorba doar de o alegere pe care trebuie să o faci, înțelegi?”. Nu, nu am înțeles, dar nici nu am spus nimic, mi-a rămas în cap ca ceva ce tre’ să cercetez.

Acum câteva zile îmi întrebam prietenii pe facebook dacă mai au speranță, pentru că eu simțeam că speranța mea e la limită. Am primit încurajări, sprijin, dar și răspunsuri din inimă. Mi s-a confirmat că nu sunt singură în mersul ăsta pe sârmă înainte.

În sfârșit mi s-au legat în minte! Am înțeles ce a vrut să spună cu voluntariatul. Da, a fi voluntar vine din tine. Nici nu contează nevoia pe care o umple sau cum, a fi voluntar e ceva ce faci sau nu. Exact ca spălatul pe cap, poți alege să nu te speli cu zilele sau o faci pentru că știi că îți face bine.

Este 9 seara, mai sunt două zile până la maraton, beau vin Merlot cu Shiraz, am pe foc hrișcă pentru copii, câinele doarme la picioarele mele și îmi stau lacrimi în spatele ochilor, pentru că am înțeles că pentru mine speranța merge mână în mână cu voluntariatul. Și mai mult decât atât, nu sunt singură.

Am cerut cafea pentru maratoniști, primul întrebat a spus scurt:
„Sigur că da!
Ce aveți nevoie și sub ce formă?
Puteți să contați pe noi.
Cu mare plăcere!”
Și este vorba de un om care are un mic coffee shop și trage și el ca și noi. Mi-a fost rușine să cer pentru toți cei 20 de maratoniști, i-am spus că oricât vrea el și nici nu a clipit.

Uitându-mă înapoi, am vorbit la o școală de bucătari-cofetari și a spus din prima „E foarte frumos proiectul, ajutăm. Vrem să învățăm cursanții că pot face și alte lucruri, nu doar prăjituri.” Am vorbit cu un om pe care îl apreciez mult pentru partea de audio-video și mi-a mulțumit că m-am gândit la el.

Nimeni n-a cerut nimic în schimb. NIMENI! Nici acoperire media, nici logo, nici nimic. Ci să fie liber să-și facă treaba așa cum știe el pentru proiect.

Ah, și oamenii din spatele asociației!!! Sunt oameni direcți, atât de direcți că te intimidează, dar ce să vezi, atât de umani, ancorați în realitate și atât de clari în ceea ce fac și ce vor de la tine. Îți spun care sunt regulile, îți povestesc ce vor ei, le spui da ori ba, și, șiii îți acceptă răspunsul și mai mult, țin cont de el. Adică ai un DIALOG cu ei. Frate, cât mi-a lipsit dialogul. Pentru mine dialogul e un pas esențial către speranță. Fară dialog stăm pe loc. Câtă vreme stăm pe loc, speranța moare încet.

Pentru mine voluntariatul înseamnă o spărtură între nori. Vă doresc din toată inima să vă găsiți ferestre și să vă folosiți de ele pentru voi, doar pentru voi!

Maratonul

Eu nu sunt o persoană matinală. Da’ deloc. În dimineața Maratonului am trecut pe la laborator, am luat 2 zucchini breads pentru maratoniști, apoi am luat cafeaua pentru ei și evident am întârziat (vreo 30 minute chiar).
Așa ca paranteză, oamenii cred despre mine că sunt o persoană fie total neprietenoasă, fie prietenoasă sau invizibilă. Am o mare problemă când merg la piață; când tac, toți îmi spun domnișoară, dar când scot primele sunete toți mă domnesc (habar nu am de ce, dar, deşi vârsta și copiii clar nu îmi justifică dorința, aș vrea să rămân o domnișoară). La fel și în ziua maratonului. Am ajuns sus, am intrat și era o vânzoleală acolo: oameni la bancuri împărțeau ingrediente, lucrau, Cristina calmă printre ei le dădea sarcini. Doar o domnișoară cu cămașă de blugi s-a uitat lung și judecător-întrebător la mine (făcea poze): tu cine ești?! .
Echipele erau deja făcute, puse la bancuri conform planului: echipa cocă, echipa umplutură și echipa montaj/ copt. Pentru că rețeta era de la noi am fost trecută la cocă (chiar și printre profesioniști ne ferim de cozonac ca de …). Și am fost pusă acolo fără drept de apel de către Cristina, care e cel mai mișto coordonator de echipă pe care l-am cunoscut, fermă, de încredere, prietenoasă, dar totuși distantă, frate, eram căzută în admirație față de ea.
Pe parcurs ne-am dat seama că o echipă stă pe loc (montaj/ copt), așa că ne-am reorganizat și am rulat oamenii pe la cocă și umplutură. Mai ales că erau oameni care își doreau să învețe cocă. Am făcut coca în două feluri: la mână și la malaxor, o tranșă de cocă la malaxor era dublată de una la mână. Nu vreți să știți că a fost bătaie pe frământat, tuturor ne lipsea efortul fizic. Mai ales mie. Am scos toată frustrarea din ultimele zile la prima tranșă de frământat (ingredientele fiind reci, a durat mai mult până când glutenul a catadicsit să apară și să-mi opună rezistență așa cum doar el știe). M-am și jucat, am încercat tehnici de frământat de la pâine, pentru că în ultimele zile mă pasionează pâinea cu maia cu hidratare mare și mă uit avid la filme (glutenul este cea mai mare minunăție). O să pun și filmulețe dacă vă pasionează diverse tehnici, pentru că cei care erau acolo, pe lângă voluntariat, își doreau foarte mult să învețe și au făcut filmulețe.
Nu știu dacă vă dați seama, însă unui meșter îi trebuie un ucenic nu doar ca ajutor, ci ca să împărtășească ceea ce știe, să crească un alt meșter, să crească breasla. De câte ori mă văd cu bucătari, cofetari și stăm de vorbă despre ce ne dorim, ăsta este lucrul după care sufletul nostru tânjește cel mai mult: un ucenic în adevăratul sens al cuvântului, un om care să ne întrebe, să ceară continuu mai mult de la noi până când ne depășește. Ei bine, la maraton, această ceașcă mi-a fost umplută până la refuz de a dat pe afară și pot doar să le mulțumesc din inimă tuturor celor care au fost acolo.
Oameni buni, coca aia a știut pentru ce o facem. A crescut ca Făt Frumos și Ileana Cosânzeana la un loc. Zeul glutenului a fost alături de noi și ne-a onorat cu o rețea superbă, cocă sidefată și elastică. Eu am învățat oameni să frământe, tehnici noi și foarte eficiente. Oamenii chiar s-au bucurat că erau acolo într-un spațiu profesional, era un amestec de prietenie și profesionalism pe care ți-l dorești cu ardoare ori de câte ori lucrezi într-o echipă. Am primit din plin tot ceea ce sufletul meu de cofetar caută zi de zi: pasiune, temeri, bucurie, mirare, dedicare, muncă în echipă, cruci în sân pentru cocă, muncă, muncă, muncă. Și ne-au ieșit din mâini 220 de cozonaci.
Ah, să nu uit de zumzetul si agitația pe care le observam cu coada ochiului la celelalte echipe, de la mixerele care băteau albușul pentru umplutură la fetele care tăiau în cuburi egale rahatul, toate sub ochiul vigilent al Cristinei.
Am cunoscut oameni atât de frumoși încât am impresia că acțiunea asta socială a fost pentru mine, pentru a-mi spune pe termen lung: ai încredere, e bun și bine în lume, sunt acolo oameni extraordinari pe care îi vei întâlni și cu care vei construi lucruri frumoase.
Vă mulțumesc tuturor celor de la Maraton, cu admirație pentru ceea ce sunteți!

PS: Nu vă supărați pe mine că am spus doar numele Cristinei, pe toți vă apreciez în egală măsură, pentru că în toți am văzut aceeași bucurie și împlinire de a fi acolo, în orice echipă ați fi fost.

Anais (not) Smashing The Cake

Anais (not) Smashing The Cake

Anais este fiica Izabelei și este un copil vesel și liniștit, care pare că iubește mâncarea. Într-o zi, Izabela m-a sunat “Anais a făcut un an, hai să facem smash the cake”. Hai.

Află Povestea
Candy bars are back!!! Yuhuu!!!

Candy bars are back!!! Yuhuu!!!

Da, da, știu de multe ori frazele în engleză sună mai bine, de aia le prefer. Altfel aș fi spus Barurile suedeze cu mini-deserturi au revenit! Ce bucurie! O las și pe asta, îmi e un pic rușine că nu găsesc ceva mai poetic în română.

Află Povestea
The chiş

The chiş

Traducerea liberă a ceea ce am scris mai sus este Le Quiche. Nu știu voi, însă eu am avut mult timp probleme să scriu corect quiche.
La quiche nu ai cum să zici altfel, că tartă nu-i, plăcintă nu-i, îi clar quiche.

Află Povestea
Un martie de poveste

Un martie de poveste

Se apropie luna în care sărbătorim feminitatea, bărbații și 40 de morți. Ce poate fi mai tare decât luna martie? Pentru noi este o lună mai interesantă decât toate, iar în lumina acestui an în care la colțul fiecărei noi zile pândesc atât bucuria, cât și…

Află Povestea
Dragostea de ciocolată și… istorie

Dragostea de ciocolată și… istorie

Îmi doresc să începem la DulceBun să facem și deserturi românești, cu tehnică modernă și cu ingrediente bune. Să începem să creăm deserturi care vor dăinui peste ani. Voi păstra esența prăjiturii, însă voi căuta să o aduc la nivelul pe care îl merită (mai am puțin de lucru acolo).

Află Povestea